copiii-de-pe-volga-orig.jpg

Copiii de pe Volga de Guzel Iahina, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei – recenzie

Distribuie dacă îți place!
Timp necesar pentru lectura acestui articol: 12 minute

Copiii de pe Volga

(Дети мои – Deti Moi – 2018)

Guzel Iahina

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

An aparitie: 2020
Traducere din rusă de Luana Schidu
Premiul Bolșaia Kniga 2019
Marele Premiu Ivo Andrić 2019

La trei ani după debutul ei fulminant, cu bestsellerul Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina publică în 2018 un nou roman cutremurător, care se bucură deja de faimă internațională – Copiii de pe Volga.

Iată cum îl descrie autoarea: „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, vie – o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim.“

Iakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viață simplă, anonimă. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în două“ să-i dea lecții unei tinere fragile și timide, Klara, fiica unui straniu personaj, Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman amețitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnând reguli și destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este același și totul se topește într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poți desprinde.

Copiii de pe Volga este o carte fascinantă, de o forță excepțională, minunat alcătuită. Guzel Iahina are extraordinarul talent de a te face să trăiești istoria prin intermediul personajelor sale. La fel ca și precedenta sa carte, Zuleiha deschide ochii, și Copiii de pe Volga este o carte de un realism magic tulburător, în care elementele fantastice punctează câteva momente cheie ale narațiunii, menţinând însă tonul credibil al prezentării obiective a realităţii.

De data aceasta, basmele ocupă un loc important în poveste. Nu cred că este întâmplător faptul că pe unul dintre personaje îl cheamă Grimm. De altfel, întreaga carte poate fi considerată fie un basm tulburător, inspirat din realitatea crudă, fie o poveste istorică în care realitatea cunoscută se împletește cu elemente ale basmelor. Spațiul se dilată sau se contractă, contururile dispar iar evenimente viitoare par, paradoxal, să copieze aidoma ficțiunea descrisă în basmele compuse de Bach la un moment dat.

”A întors capul, nevenindu-i să-și creadă ochilor: lumea din jur se topea, ca untura într-o tigaie încinsă. Lucrurile își pierdeau conturul și se lichefiau, curgând pe pereții râpei: bușteni puternici, bolovani, buturugi acoperite cu mușchi, mănunchiuri de rădăcini, frunziș putred. Culorile se amestecau, pierzându-se una în alta: negrul pământului și roșul frunzelor, cenușiul lemnelor și verdele mușchiului – totul curgea lent, în jos.” (…)

”Putea o lume atât de palpabilă și de parfumată, atât de materială, de familiară, să-și piardă pentru un timp soliditatea și să se transforme într-o mlaștină mișcătoare – sau totul fusese doar rodul imaginației sale?”

”Din ziua aceea au început să aibă loc coincidențele. Neverosimile, inexplicabile. Coincidențe despre care nu putea să povestească, și dacă ar fi putut, s-ar fi încumetat în zadar, căci ar fi fost acuzat că e nebun. Coincidențe atât de evidente, încât nici să le nege existența nu îndrăznea.” (…)

”Nu putea fi nici o îndoială: ceea ce era scris se înfăptuia. Tot ce trasa creionul lui Bach pe hârtia proastă, fibroasă, se petrecea în Gnadental. Uneori se împletea direct în realitate, alteori se oglindea doar pentru o clipă în ea, dar se petrecea negreșit, nesmintit. Și viața prezenta noi și noi dovezi.”

Volga însăși poate fi considerată un personaj principal al cărții. În adâncurile sale se regăsesc mărturii ale dramelor mai multor generații, în schimb la suprafață este limpede și cristalină, iar curgerea sa inexorabilă semnifică forța în fața vicisitudinilor vremii și speranța că răul poate fi învins.

”Era oare de conceput că în toți acești ani trăise fără să știe? (…)

Fără să știe ce? Că râul acesta e plin de moarte? Că fundul lui e așternut cu morți, că apa e compusă din sânge și blesteme de muribunzi? Sau, dimpotrivă, că e plin de viață? În așa măsură, încât până și aceia care-și sfârșesc drumul în el sunt feriți de descompunere?

Că râul acesta e cruzime absolută? Un cimitir de arme și ultime mărturii? Sau, dimpotrivă, e milă desăvârșită? O milă răbdătoare, acoperind cu valul ei și purtând departe tot ce e sălbatic, crud sau barbar?

Că râul ăsta e înșelătorie pură? O frumusețe imaginară, acoperind o urâțenie fără seamăn? Adevăr curat, păstrat cu grijă, așteptându-i secole de-a rândul pe cei care vor trece fără frică pe fundul lui cu ochii deschiși?

Ca să înțelegem mai bine cartea și semnificația titlului, trebuie să ne întoarcem în timp, în urmă cu peste 250 de ani.

La 22 iulie 1763, Ecaterina a II-a a Rusiei, ea însăși de origine germană, a semnat un manifest, prin care invita germanii să se stabilească pe teritoriul Imperiului Rus, asigurându-i ca își pot menține limba și cultura germană, tradițiile și religia: evanghelică, luterană sau romano-catolică. În discursul ei, Ecaterina cea Mare s-a referit la aceștia adresându-se cu formula „Copiii mei”, de aici și titlul acestui roman.

Deși germanii au reușit să creeze mici așezări agricole foarte eficiente, la începutul secolului XX politicile sovietice de colectivizare au declanșat o foamete cumplită ce a luat multe vieți și a lăsat mulți copii fără adăpost.

După victoria Revoluției ruse, a fost proclamtă Republica Sovietică Socialistă Autonomă a Germanilor de pe Volga, care a existat între anii 19241942, având capitala la Engels (oraș cunoscut ca „Pokrovsk” înainte de 1931).

După data de 28 august 1941, cum naziștii înaintau prin URSS către Volga, Stalin a început să fie îngrijorat că germanii de pe Volga ar putea colabora cu ocupantul, așa că a ordonat o relocare către est în 24 de ore a cetățenilor de origine germană din regiune. Bărbații au petrecut războiul în lagărele de concentrare staliniste, având o rată de supraviețuire foarte scăzută. Germanii deportați nu s-au mai întors niciodată în regiunea râului Volga. După război, mulți s-au așezat în regiunea Munților Ural, în Siberia, Kazahstan și Uzbekistan.

Asistăm la toate aceste evenimente istorice și la influențele dramatice ale acestora asupra colectivității germane prin intermediul lui Jacob Bach, personajul principal al cărții. În mod sugestiv, anii din viața lui Bach cuprinși între anii 1919-1938 poartă un nume încărcat de semnificație care evocă întâmplările din acea perioadă.

1918 – Anul Caselor Nimicite

1919 – Anul Smintirii

1920 – Anul Vițeilor Morți

1921 – Anul Celor Flămânzi

1922 – Anul Copiilor Morți

1923 – Anul Muțeniei

1924 – Anul Întoarcerii

1925 – Anul Oaspeților

1926 – Anul Recoltei Nemaivăzute

1927 – Anul Presimțirilor Rele

1928 – Anul Grânelor Tăinuite

1929 – Anul Fugii

1930 – Anul Răzvrătirii

1931 – Anul Marii Minciuni

1932 – Anul Marelui Răgaz

1933 – Anul Marii Flămânziri

1934 – Anul Marii Lupte

1935-1938 – Anul Veșnicului Noiembrie, Anul Peștilor și ai Șoarecilor

Acțiunea cărții începe aproximativ în anul 1917, în Gnadental, o mică așezare germană situată pe malul Volgăi. Bach era Schulmeister – învățătorul din sat, un bărbat timid și onest, în vârstă de 32 de ani, îndrăgostit de meseria sa. Viața sa se va schimba radical în momentul în care a fost contactat de Ian Grimm, un etnic german ce deținea o fermă izolată aflată pe celălalt mal al Volgăi, să o mediteze pe fiica lui, Klara care, deși era în vârstă de șaptesprezece ani, era complet ignorantă.

”Fata, cu toată blândețea glasului său și delicateței în vorbire, era la fel de ignorantă ca o sălbatică din Africa. Din toată geografia știa cu adevărat de existența a doar două țări, Rusia și Germania, și a unui singur râu – Volga; râul acesta, în mintea Klarei, unea cele două state, așa că dintr-unul în altul se putea trece cu ajutorul unor mijloace de navigație. Restul lumii era pentru ea un nor întunecat, care înconjura pământurile știute – mai departe de malul Volgăi, cunoștințele fetei nu se întindeau.”

Deși eleva lui era obligată de tatăl ei să stea în spatele unui paravan în timpul lecțiilor cu Bach, între cei doi ia naștere o puternică legătură sufletească. Astfel, în momentul în care Ian Grimm decide să plece definitiv în Germania, unde intenționa să-i găsească și un pretendent corespunzător fiicei sale, Klara fuge pe drum și se întoarce la casa lui Bach, spunându-i firesc că vrea să fie soția lui. Bach este fermecat de frumusețea uluitoare a Klarei, fiind dispus să facă orice pentru a o proteja, însă comunitatea nu vede cu ochi buni legătura lor. Morișca bârfelor se dezlănțuie, sunt acuzați că trăiesc în păcat și desfrâu, iar preotul refuză să-i căsătorească, mai ales că, potrivit unor zvonuri lansate de câțiva răuvoitori, se credea că Klara era fiica secretă a lui Bach pe care acesta se hotărâse să o scoată la lumină.

Dezamăgiți de răutatea comunității, Bach și Klara decid să se retragă la ferma abandonată de Grimm, unde trăiesc tihniți o bună perioadă de timp. Însă, dacă ei se izolaseră de lume, lumea nu se izolase de ei. Ecouri ale evenimentelor istorice petrecute răzbat inclusiv până la ferma lor izolată, influențându-le dramatic existența.

În ciuda muțeniei pe care o dobândește la un moment dat în urma unui incident violent, Bach devine un simbol al păstrării și transmiterii tradițiilor germane. Prin intermediul basmelor, Bach creează o relație specială cu Hoffmann, un alt personaj cheie al poveștii, un activist plin de zel, care și-a propus țeluri mărețe. Însă și Hoffmann va deveni o victimă a conjuncturilor politice, devenind țap ispășitor pentru fapte asupra cărora nu avusese nicio putere.

Relația lui Bach, cel fără glas, cu micuța Anntche este una deosebit de emoționantă. Modul în care aceștia ajung să comunice fără cuvinte, doar prin gesturi și mimică, este impresionant.

”În cei doi ani își construiseră o limbă a lor, mult mai delicată decât aspra vorbire omenească. Această limbă consta nu din cuvinte, ci din priviri, atingeri, jocul ușor al mușchilor pe față, din frecvența respirației și a mișcărilor corpului.

Își ascultau unul altuia respirația, chiar și dacă se aflau în camere diferite, era de ajuns ca unul să respire un pic mai adânc sau mai încet decât de obicei, că celălalt își ridica imediat ochii: nu s-o fi întâmplat ceva? Citeau unul în mișcările celuilalt manifestarea sentimentelor: un pas ceva mai gânditor, un gest ceva mai iritat, o ridicare din umeri sau o încovoiere a coloanei – toate aveau o semnificație, toate vorbeau despre ceva. Fiecare știa fără să se uite ce expresie avea fața celuilalt în orice moment: nici să se uite unul la altul nu era nevoie neapărat, nu numai să vorbească.”

Anntche devine centrul universului lui Bach, însăși rațiunea acestuia de a fi. Frica irațională ca Anntche să nu pățească cumva ceva rău, sau de a o pierde pentru totdeauna ajunge să-l însoțească permanent pe Bach. Mulți dintre părinți se vor recunoaște cu siguranță în aceste temeri…

”A obosit de atâta frică. Frica îi stătea ca un cui în măruntaie, ca un ac de gheață înfipt în burtă. Se temea că Anntche se va înțepa cu suveica. Că va nimeri cu ochiul în creionul căzut de pe masă. Că o să-și piardă un deget în ușă. Că o să se înece și o să se sufoce. Că o să se îmbolnăvească și o să fie mistuită de febră… Tablouri unul mai cumplit decât altul scânteiau în capul lui Bach, nelăsându-l să respire. Mai mult ca orice se temea că, apropiindu-se într-o dimineață de pat, o să-l găsească gol, că Anntche o să dispară.”

Paradoxal este faptul că Vaska, un băiat kârgâz, o mică haimana ce poposește la ferma lui Bach, va deveni moștenitorul spiritual al lui Bach, preluând multe deprinderi de la acesta.

”Bach dădea din cap și asculta, admirând seriozitatea și inteligența băiatului. Recunoștea că se înșelase în privința lui: se lăsase amăgit de aparenta lui grosolănie și independență – nu-i văzuse nici sufletul, nici talentul. Și Vaska avea de toate: și un suflet fremătător, și remarcabile înclinații pentru limbă, și sete de iubire…”

Foarte interesantă este și relația ce se construiește între Anntche și Vaska, precum și modul în care aceștia gravitează la început în jurul lui Bach, ca apoi să se desprindă de acesta. Eliberat de răspunderea copiilor, Bach a constat cu surprindere că a dispărut definitiv și frica, înlocuită de liniște.

”Nu mai era dator să plivească, să curețe, să gătească, să cârpească. Nu mai era dator să se trezească devreme, să se agite, să se îngrijoreze. Nu mai era dator cu nimic, nimănui.

Nici lumea nu-i mai era datoare lui Bach. Nu-i mai era datoare să-i ofere minute, ore și ani de fericire. Inspirație și pasiune. Femei iubitoare, copii iubitori. Lumea nu-i era datoare cu nimic. Lumea și Bach erau chit.”

Acest echilibru nou dobândit l-a făcut pe Bach să înțeleagă mai bine lumea și să accepte senin orice avea să-i mai rezerve soarta, redobândindu-și totodată și vocea, pe care nu o mai putuse folosi de ani de zile, indiferent cât își dorise acest lucru sau cât de ridicată fusese miza de a vorbi la un moment dat.

”- Mergem? se aude vocea lui Kaisar.

Bach trage aer în piept – înțepător, amestecat cu zăpadă – și răspunde:

– Eu sunt gata.”

M-am bucurat să descopăr în epilog mai multe informații despre soarta personajelor principale după anul 1938.

Aș dori să menționez și capitolele, intercalate din loc în loc, în care apare Stalin. Autoarea reușește să surprindă foarte bine modul în care soarta a sute de mii de oameni a fost decisă în urma unei toane de moment a unui conducător.

Deși cartea nu se citește ușor – sunt pagini întregi fără niciun dialog, încărcate de metafore -, eu nu am putut să o las din mână odată ce am început-o. Nimic nu este în plus, nimic nu este lăsat la voia întâmplării.

Este acel gen de carte care ți se întipărește în memorie, te provoacă la propriile reflecții și te îmbogățește. O recomand cu mult drag!

Cartea Copiii de pe Volga de Guzel Iahina poate fi comandată pe libhumanitas.ro, libris.ro, elefant, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, dol.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas

Recenzii și prezentări cărți din colecția Raftul Denisei

Recenzii și prezentări cărți istorice

Partajază asta:

  • Listare
  • Facebook
  • Pinterest
  • Skype
  • Twitter
  • WhatsApp
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Fatal error: Uncaught wfWAFStorageFileException: Unable to save temporary file for atomic writing. in /home/uniuneascriitori/public_html/wp-content/plugins/wordfence/vendor/wordfence/wf-waf/src/lib/storage/file.php:35 Stack trace: #0 /home/uniuneascriitori/public_html/wp-content/plugins/wordfence/vendor/wordfence/wf-waf/src/lib/storage/file.php(659): wfWAFStorageFile::atomicFilePutContents('/home/uniuneasc...', '<?php exit('Acc...') #1 [internal function]: wfWAFStorageFile->saveConfig('livewaf') #2 {main} thrown in /home/uniuneascriitori/public_html/wp-content/plugins/wordfence/vendor/wordfence/wf-waf/src/lib/storage/file.php on line 35